Bătălia de la Nicopole

Nicopole era un oraş bine fortificat şi bine aprovizionat, iar cruciaţii nu aduseseră cu ei maşini de asediu pentru a cuceri cetatea. Cruciaţii au rămas în zonă, aşteptând forţele otomane trimise pentru despresurarea Nicopolelui. Sultanul Baiazid I era ocupat de asedierea Constantinopolului, dar şi-a mobilizat armatele şi a mărşăluit spre Nicopole. Aliatul otomanilor, despotul Stefan Lazarević al Serbiei, s-a alăturat pe drum suzeranului său şi, pe 24 septembrie, cei aproximativ 104.000 de soldaţi ai sultanului au ajuns în faţa Nicopolelui. Este foarte probabil ca efectivele celor două armate să fi fost mai mici, dar în mod sigur erau aproximativ egale. Baiazid I avea avantajul de a avea informaţii despre mişcările trupelor cruciate de la Gian Galeazzo Visconti.
În ziua de 25 septembrie, ambele armate s-au pregătit pentu bătălie. Înainte de bătălie, prizonierii luaţi de cruciaţi la Rahova au fost executaţi de francezi dintr-un motiv necunoscut. Fancezii şi englezii formau avangarda, iar Sigismund şi împărţit trupele în trei: el comanda centrul, transilvănenii formau aripa dreaptă, iar muntenii conduşi de Mircea cel Bătrân formau aripa stângă. Baiazid şi-a dispus liniile cu avangarda cavaleriei protejată de o zonă de ţepuşe, urmată de unităţile principale de arcaşi şi de ieniceri, iar corpul principal de oaste otoman şi sârbii se ascundeau în spatele dealurilor, la ceva distanţă de prima linie.
Pe 26 septembrie, Baiazid a ordonat ca 3.000 de prizonieri şă fie ucişi drept represalii pentru uciderea prizonierilor turci din Rahova de către cruciaţii francezi. În plus, sultanul a fost foarte furios pentru că pierduse cam 35.000 de oameni, în special în primele faze ale bătăliei. Cruciaţii care au reuşit să scape s-au reîntros acasă, mulţi dintre ei sărăcind pe drum. Sigismund a reuşit să scape cu un număr de colaboratori apropiaţi fugind cu o corabie pe Dunăre, Marea Neagră, Marea Egee şi Marea Mediterană. Sigismund l-a suspectat pe munteni de trădare. Charles al VI-lea a fost informat în ziua de Crăciun de înfrângerea suferită de cruciaţi.
Odată cu restabilirea conducerii centralizate în Imperiul Otoman, ofensiva lor în Europa a fost reluată. Ungurii şi polonezii au fost înfrânţi în 1444 la Varna, iar în 1453 otomanii au cucerit Constantinopolul, iarîn 1460 întreaga Moree, punând astfel capăt rezistenţei grecilor în Balcani. În faţa şirului de victorii otomane, occidentul nu a mai opus o altă mişcare de amploarea cruciadelor până în timpul Renaşterii.